Această mișcare nu este un efort de a exporta cultura haitiană în lume.
Nu este o mişcare haitiană, o mişcare americană sau o mişcare care aparţine unei singure naţiuni, etnii, religiei, filozofiei politice sau culturii.
Începe cu ceva mult mai simplu şi mult mai personal:
Mulţumesc.
M-am născut cu rădăcini haitiene, și că patrimoniul va fi întotdeauna o parte din povestea mea. Prin muzica mea, în special Kompa, cultura muzicală haitiană călătoreşte în mod natural cu mine.
Dar America este şi o parte esenţială a poveştii mele.
America este locul unde am fost crescut, unde am fost educat, unde mi-am stabilit cariera şi unde am primit oportunităţi care în cele din urmă mi-au permis să călătoresc dincolo de graniţele sale şi să experimentez lumea mai largă.
Această contribuţie trebuie recunoscută cu recunoştinţă.
Şi în timp ce călătoream, ţara după ţară şi oraşul după oraş m-au întâmpinat.
Uneori acea primire a fost semnificativă. Uneori era doar o persoană care-l saluta.
Un zâmbet. O strângere de mână. O masă. O întâlnire de afaceri. O conversaţie. O cameră de hotel după o călătorie lungă. Un străin care oferă indicaţii. O familie deschide o uşă. Un oraş care îmi permite să experimentez un alt mod de viaţă.
Fiecare întâlnire a devenit parte a călătoriei mele.
Prin urmare, această iniţiativă începe ca un artist care se întoarce în călătoria vieţii sale pentru a le mulţumi oamenilor şi locurilor care l-au primit de-a lungul timpului.
Să nu spunem acelor ţări care ar trebui să fie cultura lor.
Nu pentru a înlocui cultura lor cu a mea.
Să nu exporte identitatea unei ţări în alta.
Dar să spun:
Mulţumesc că m-ai primit.
Vă mulţumesc că mi-aţi permis să experimentez ţara voastră.
Îţi mulţumesc că ai devenit parte din călătoria vieţii mele.
De la recunoştinţă personală la recunoştinţă globală
Primul capitol ar trebui să înceapă cu locurile care au o legătură autentică cu propria mea viaţă.
Acestea sunt locuri în care am vizitat, am locuit, am lucrat, am călătorit sau mi-am amintit din cauza oamenilor pe care i-am întâlnit acolo.
Asta contează autenticitatea.
Nu ar trebui să ne prefacem că am o legătură personală cu fiecare ţară din lume când nu o fac.
În schimb, începem cu adevărul.
Acestea sunt locurile care mi-au atins viaţa.
Și mă întorc, prin muzică, povestire, prietenie, apreciere culturală, și recunoștință, să-ți mulțumesc.
Dar ăsta e doar începutul.
Odată ce această tradiție este stabilită, cercul poate crește. Alte țări pot participa. Alte oraşe pot participa. Alţi artişti pot participa. Alte familii pot participa. Alte generaţii pot participa.
În cele din urmă, călătoria personală originală poate deveni ceva mult mai mare:
Săptămâna internaţională a recunoştinţei
O săptămână în fiecare an, când umanitatea este încurajată să-şi amintească oamenii şi locurile care ne-au ajutat de-a lungul călătoriilor noastre şi spun: Mulţumesc.
Prin muzică. Prin mâncare. Prin artă. Prin prietenie. Prin povestire. Prin schimb cultural. Prin serviciul în folosul comunităţii. Printr-o strângere de mână. Printr-un telefon. Printr-o vizită. Prin amintirea cuiva care ne-a ajutat cu ani în urmă. Printr-o ţară recunoscând-o pe alta. Printr-o singură generaţie mulţumind generaţiei care a venit înaintea ei.
Expresia se poate schimba. Principiul ar trebui să rămână: recunoștință.
O tradiţie de 1.000 de ani
Ambiția nu este de a crea un eveniment care dispare atunci când fondatorul său este plecat.
Ambiţia este de a stabili o tradiţie.
Generaţia mea începe. Generaţia următoare o poartă. Copiii lor o poartă. Şi generaţiile de după ei continuă să-l poarte.
Mandatul este simplu:
Pentru următorii 1000 de ani, durează o săptămână în fiecare an să-ţi mulţumesc lumii.
Generaţiile viitoare ar trebui să fie libere să adapteze muzica, tehnologia, limbile, oraşele, sărbătorile şi metodele de participare la timpul lor. Ei nu ar trebui să fie obligaţi să - l imite pe fondator. Ar trebui să li se ceară să păstreze principiul.
Aminteşte-ţi de unde ai venit. Aminteşte-ţi cine te-a ajutat. Aminteşte-ţi locurile care te-au întâmpinat. Şi mulţumeşte-i.
Tehnologia se va schimba. Muzica se va schimba. Ţările se pot schimba. Oraşele se vor schimba. Generaţiile se vor schimba. Dar recunoştinţa nu devine depăşită.
Rolul culturii
Fiecare ţară participantă ar trebui încurajată să-şi prezinte propria cultură.
Când vizităm Senegalul, ar trebui să ascultăm Senegalul. Când vizităm China, ar trebui să ascultăm China. Când vizităm Mexicul, ar trebui să experimentăm Mexicul. Când vizităm Belgia, ar trebui să apreciem Belgia. Când vizităm Olanda, ar trebui să apreciem Olanda. Când vizităm America, ar trebui să recunoaştem contribuţia Americii la călătorie.
Și când Haiti este sărbătorit, Haiti ar trebui sărbătorit în mod autentic, de asemenea.
Kompa rămâne o parte a identităţii mele artistice, dar ar trebui să funcţioneze ca o voce muzicală care călătoreşte în prietenie, nu ca o declaraţie că mişcarea aparţine Haiti.
Principiul este reciprocitatea:
Îmi aduc cântecul. Împărţiţi-vă cântecul. Ne ascultăm unii pe alţii.
Acesta este un schimb cultural.
Locul Americii în poveste
America merită recunoaştere explicită.
Nu ar trebui să pară că călătoria internaţională s-a materializat fără fundaţia care a făcut posibilă o mare parte din această călătorie.
America a fost locul unde am fost crescut și educat. Acolo mi-am construit o carieră. Acesta a oferit oportunităţi din care au devenit posibile călătoriile internaţionale şi relaţiile internaţionale.
Prin urmare, recunoştinţa faţă de America nu este o notă de subsol. Face parte din povestea fondatoare.
De asemenea, recunoştinţa faţă de Haiti rămâne o parte a poveştii deoarece moştenirea, familia, memoria şi Kompa au ajutat la modelarea artistului care a călătorit în cele din urmă această lume.
Aceste adevăruri nu concurează între ele. Aparţin aceleiaşi vieţi.
Nicio ţară nu deţine recunoştinţă
În cele din urmă, Săptămâna Internaţională a Recunoştinţei ar trebui să aparţină umanităţii.
It should never become: “Haiti thanking the world.”
It should never become: “America thanking the world.”
It should never become: “TimTim.Live teaching the world gratitude.”
Povestea fondatoare este simplu:
O persoană a decis să se întoarcă şi să mulţumească lumii care a ajutat la modelarea vieţii sale.
Apoi i - a invitat şi pe alţii să facă la fel.
Aşa ceva personal poate deveni universal.
Promisiunea Fondatorului
Nu pot să mulţumesc personal fiecărei fiinţe umane care m-a ajutat. Nu pot returna fiecare strângere de mână. Nu-mi pot aminti fiecare chip. Nu pot revizui fiecare conversaţie.
Dar îmi amintesc ce însemnau acele întâlniri.
Și pot crea ceva care spune, în numele meu: nu am uitat.
În ţările care m-au primit: Mulţumesc.
În oraşele care m-au primit: Mulţumesc.
Pentru America, care mi-a dat posibilitatea de a construi o viață, de a stabili o carieră, și de călătorie: Mulţumesc.
Pentru Haiti, a cărui moştenire şi muzică rămân în vocea mea artistică: Mulţumesc.
Pentru străinii care zâmbeau: Mulţumesc.
Pentru oamenii ale căror nume nu-mi mai amintesc: Mulţumesc.
Pentru cei care pur și simplu a spus salut: Mulţumesc.
Şi generaţiilor care vor moşteni această tradiţie:
Te rog, continuă.
Nu pentru mine. Nici măcar pentru o ţară. Nu pentru o singură cultură. Dar pentru umanitate.
Mandatul de 1000 de ani
O dată în fiecare an, timp de o săptămână, amintiți-vă.
Aminteşte-ţi oamenii. Aminteşte-ţi locurile. Aminteşte-ţi oportunităţile. Aminteşte-ţi bunătatea. Aminteşte-ţi călătoria.
Atunci spune: Mulţumesc.
Şi când generaţia voastră va fi terminată, daţi această responsabilitate următoarei.
De 1000 de ani.
Şi poate că atunci când cei 1000 de ani vor trece, o altă generaţie va decide că recunoştinţa merită încă o mie.